Cea mai bună școală națională de Formula 3 s-a stins la finele lui 2014, după un sezon anost, în care o mână de piloți se mai adunau la start, iar cele trei echipe care mai țineau seria în spate au rămas doar două, după ce Double R s-a retras. Așadar, 2013 rămâne ultimul an competitiv al campionatului britanic de F3.

La finele lui 2012, pe fondul ascensiunii noii F3 europene sub egida FIA, s-a produs începutul sfârșitului pentru seria britanică. Din cele zece runde au rămas doar patru triple manșe, disputate pe trasee cu rezonanță istorică: Silverstone, Spa, Brands Hatch și Nurburgring. Totuși, încă nu se manifestase și penuria de talente în cockpiturile monoposturilor Dallara. Toți cei ce s-au duelat în aceste 4 triple manșe și-au continuat progresul în 2014 și îi urmărim în ordinea clasării lor:

1. Jordan King – ultimul campion credibil al F3 britanice a promovat în seria europeană, alături de aceeași echipă, Carlin. A fost cel mai solid pilot care n-a avut șansa unei victorii în 2014, însă prezențele sale pe podium n-au fost datorate unei conjuncturi, ci ritmului bun de cursă. La finele sezonului a testat monopostul GP2 al echipei Arden la Abu Dhabi.

2. Antonio Giovinazzi – italianul a mers din ce în ce mai bine în F3 europeană anul acesta (2 victorii), iar acum așteaptă decizia echipei Carlin cu privire la piloții ce vor fi aliniați în Formula Renault 3.5, unde teamul englez și-a anunțat revenirea.

3. Will Buller – ceva mai experimentat, dar și predispus la greșeli, britanicul a promovat în FR3.5 deja în 2014, însă a avut un sezon slab și a ieșit în evidență în ultima etapă, când a pus capăt speranțelor lui Merhi la titlu printr-un acroșaj cu acesta.

4. Felipe Guimaraes – prezent anul acesta în F3 europeană, brazilianul este un exemplu clar de talent special, lipsit însă de mijloacele financiare atât de necesare. Double R s-a retras la mijlocul verii, iar Felipe a rămas pe nicăieri, profilându-se o revenire grabnică în țara natală pentru el.

5. Nicholas Latifi – așteptat la vârful Formulei 3 europene în acest an, canadianul a rămas dator cu rezultatele și a fost surclasat net de Esteban Ocon și Antonio Fuoco. Nu a reușit nicio victorie, dar a migrat pe final de sezon în GP2, rulând cu echipa Hilmer apoi și la testele de pe Yas Marina. A fost deosebit de activ și în testele WSR de la Aragon, unde a luat loc în monopostul Arden. Urmează eterna dilemă – GP2 sau FR3.5?

6. Jann Mardenborough– fenomenul școlit cu joystickul în mână a promovat în GP3, unde a avut prestații încurajatoare pe monopostul celor de la Arden, inclusiv o victorie. A venit și la Aragon pentru testul WSR, rulând pentru Tech 1.

7. Tatiana Calderon – a impresionat în acest sezon în F3 europeană și a testat în noiembrie monopostul celei mai titrate echipe din GP3, Art Grand Prix.

8. Jazeman Jaafar – ca și Buller, malaezianul a concurat deja în 2014 în FR3.5, iar acum oscilează între o mutare în aceeași serie la echipa campioană a ultimilor ani (DAMS), unde ar putea fi eclipsat de fenomenalul Nyck de Vries și o trecere în GP2, unde a testat pentru Racing Engineering și Campos.

John Bryant-Meisner a câștigat două runde în F3 britanică în 2013, însă nu era eligibil pentru puncte. Suedezul a trecut în seria europeană, iar la mijlocul sezonului a migrat în GP3, însă nici acolo n-a stat prea mult, finalul anului găsindu-l pe margine.

Vechea clasă National din F3 britanică, rezervată modelelor mai vechi F308, a fost disputată de chinezul Sun Zheng (revenit în țara natală în cupa Audi R8) și de britanicul Ed Jones, care concurează cu o licență din Emiratele Arabe Unite. Acesta a promovat în F3 europeană, însă o accidentare la spate l-a scos din formă. Ar mai fi de menționat numele lui Cameron Twynham, care a rulat în Formula Renault 3.5 anul acesta, dar și portofelul mobil Alfonso Celis Jr., văzut mai peste tot unde era un loc vacant. Ulterior, mexicanul era surprins de camere în ipostaze nefirești pentru un pilot profesionist.

În ansamblu, o duzină de piloți din promoția 2013 a Formulei 3 britanice își continuă progresul în formulele de monoposturi. Pentru Jordan King și cei pe care i-a învins, parcursul ulterior este ultima garanție a bunei formări într-o școală ce a apus, în contextul economic fragil și pe fondul creșterii costurilor de participare. De la coroana lui Senna din 1983 până la ultimul titlu credibil al lui King în 2013 multe s-au schimbat.