Unele trasee au găzduit atâtea întreceri memorabile, că n-ai cum să alegi doar una. După cataclismul de la Suzuka, toți actorii principali din F1 visau la vacanță. Mai era însă o cursă de disputat și nimeni nu se aștepta la un protagonist-surpriză.

Tensiunea era de nedescris în paddockul australian. Posibilitatea ca Senna să fie repus în drepturi cu victoria sa de la Suzuka făcea ca titlul să se joace încă. Alain Prost trebuia să lupte încă o dată pentru un campionat pe care poate-l avea deja în buzunar, la ultima sa cursă cu McLaren înainte de a se lua de braț cu John Barnard într-o nouă relație tumultuoasă la Ferrari. Din lac în puț.

Ipoteticul scenariu al recuperării punctelor de la Suzuka îl aducea pe Senna la șapte puncte de Prost. Brazilianul, odată ce s-a lăsat convins de anturajul său să nu renunțe la Formula 1 după presupusa nedreptate din Japonia, a trecut imediat la comandă: primul în antrenamente, primul în calificări. Prost era (evident) al doilea pe grilă și marea sa problemă ținea de sistemul de punctaj cu 11 din 16 rezultate. Constanța sa îl făcea să nu poată urca mai sus de cele 76 de puncte avute decât dacă termina pe 1 sau 2! Un loc 3, echivalent cu patru puncte, deja ar fi fost printre cele mai proaste cinci rezultate ale sale (2 abandonuri, P5, P4, în rest doar podiumuri). Senna, în schimb, avea deja cinci abandonuri dinainte de Suzuka, așa că nu pierdea niciun puncticel. Însă avea nevoie de victorie neapărat.

Spre deosebire de 1988, McLaren pierduse destule victorii chiar dacă avea din nou cea mai bună mașină. Pe grila de la Adelaide, un singur monopost n-a pierdut secunda în raport cu Senna. Și nu era vreun suspect de serviciu de la cei ce au ciupit victorii (Ferrari, Williams sau Benetton), ci Pierluigi Martini cu al său Minardi. Însă marea surpriză a venit duminică din ceruri: o ploaie atât de violentă, încât organizatorii au pus de-un antrenament ad-hoc, pentru validarea noilor setări. Acvaplanare la tot pasul în acele 30 minute și destule proteste în rândul piloților. Chiar și Senna a realizat o piruetă și le-a spus apropiaților că n-are nicio dispoziție de a rula în asemenea condiții.

Luminile s-au stins când nici nu se aliniaseră codașii pe grilă, fapt ce l-a surprins pentru o fracțiune pe Ayrton. Prost a condus doar câțiva metri, lăsându-i rivalului său loc suficient în primul viraj pentru a îndeplini o nouă manevră hazardată de luptă corp (mecanic) la corp (mecanic). Apoi, într-un gest ce aducea aminte de fostul coleg Niki Lauda, Prost s-a retras la boxe la finele primului tur, considerând că nimic nu merită să-și asume riscul de a rula în acel diluviu. Întâmplarea a făcut ca Lehto să se răsucească în mijlocul pistei și să caleze motorul, atrăgând steagul roșu.

Ron Dennis a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-l convinge pe Alain să se urce din nou în monopost. Însă francezul privea doar înspre cer, de unde Didier Pironi îi alimenta convingerile și mai răsturna alte găleți de apă deasupra străzilor din Adelaide. Cert e că era prea mult și pentru Senna, care nu se simțea în largul său. La restart, Martini a fost foarte aproape să-i răpească prima poziție, însă până la finele primului tur Senna avea nouă secunde avans. Monopostul Minardi era încălțat cu pneuri Pirelli, net inferioare pe ploaie în raport cu Goodyear, acționând ca un tampon între liderul brazilian și perechea Williams formată din Boutsen și Patrese.

Arnoux a ieșit din scena ultimului său GP în turul 4, deschizând balul abandonurilor succesive: Alesi, Berger, Alliot și Warwick n-au prins turul 7. Chiar și Senna a pierdut câteva secunde în urma unui tete-a-queue, însă lovitura de teatru avea să vină în turul 13, când brazilianul a prins din urmă perechea Piquet-Brundle. O eroare de apreciere l-a trimis direct în monopostul englezului, sfârșind astfel cursa ambilor. Titlul era acontat de Prost în orice scenariu posibil, însă rămânea o cursă de câștigat.

Thierry Boutsen, odată trecut de Martini și promovat la conducere după eroarea lui Senna, s-a dovedit extrem de calm în condiții extreme. Mansell a ieșit și el în decor, iar Piquet l-a colectat pe Ghinzani la finele liniei drepte Brabham. Cvartetul magic al anilor ’80 era scos complet din joc. La finele turului 27, doar nouă mașini mai rulau pe străzile orașului și cei dinafara podiumului au realizat că a forța e inutil. Doar Cheever a avut un moment de rătăcire și a încheiat prematur cursa.

Alessandro Nannini, venit după succesul de conjunctură de la Suzuka, era pe cai mari și ploaia îi oferea șansa de a se lua la trântă cu perechea Williams. Italianul era văzut ca mare speranță și atrăsese destule priviri de-a lungul unui an cu destule realizări pentru Benetton. O mică greșeală a lui Patrese i-a pus pe tavă locul secund lui Nannini, care a plecat rapid în urmărirea liderului Boutsen. Mai mult, Emanuele Pirro, la volanul celuilalt Benetton, a avut grijă să facă un joc murdar de echipă și să-l obstrucționeze pe Boutsen timp de trei tururi. Nannini ajunsese deja la o secundă de belgian, însă odată ce Pirro a fost înlăturat mult așteptata luptă pentru șefie tot n-a avut loc.

De la o secundă s-a ajuns la peste 28 în turul 70, atunci când ritmul lent al cursei a cauzat finalul anticipat. Două ore trecuseră extrem de greu, iar Boutsen se dovedise antidotul perfect pentru toți cei cu nervii întinși la maximum. Departe de a fi un lider de echipă, belgianul era de neoprit în zilele sale de grație, precum aceasta sau MP al Ungariei din 1990. În stilul unuia ca Button, mereu ajungea să se impună de o manieră specială, în circumstanțe excepționale. Pe podium au mai urcat cei doi italieni – Sandro Nannini și Riccardo Patrese. Pentru Nannini avea să fie ultima prezență la Adelaide: după ce l-a dominat adesea pe noul coechipier Nelson Piquet în 1990, un accident de elicopter l-a lăsat fără un braț și a curmat brusc visul său în F1.

Însă la poalele podiumului termina cel adesea ironizat în epocă, Satoru Nakajima. Deși nu-i plăcea ploaia nicicum și căzuse pe ultimul loc la finele turului inaugural, ceva-l motiva extraordinar pe japonez în ultima sa cursă pentru Lotus. Nici circuitele stradale n-au fost vreodată apanajul său, iar contorul său de puncte în sezon nu se mișcase din loc. Și totuși, în cea mai abilă demonstrație a carierei, Satoru a ajuns să-i amenințe chiar poziția a treia a lui Patrese, stabilind totodată numeroase tururi rapide. Cel mai rapid avea să fie turul 64, motiv de eternă mândrie pentru viitorul patron al echipei Nakajima Racing, care n-a mai lăsat niciodată numărul fetiș 64. Pentru un pilot care n-a urcat vreodată pe podium, un loc patru și cel mai rapid tur a fost o realizare epocală.

Necinstitul Pirro a punctat și el, iar protagonistul calificărilor, Pierluigi Martini, a încheiat un top 6 cu patru italieni. Vineri dimineață, în precalificări, fuseseră chiar 13 peninsulari înscriși. Au trecut 25 de ani și abia mai găsim un italian ca pilot de teste. Cert e că la Melbourne în 2015, națiunile care punctau în ultima rundă din 1989 nu vor fi reprezentate deloc. În mod paradoxal, tocmai Belgia stă cel mai bine și speră cu tărie la un urmaș al lui Boutsen în persoana lui Stoffel Vandoorne. Italia și Japonia mai au de așteptat…